O fi soare, dar nu-l vad eu

Dupa mai mult de 2 ani in care nu am scris nimic, m-am gandit sa revin. Nu neaparat pentru ca am ceva de spus, nu neaparat pentru ca trebuie sa ma exprim si nu am cum altfel. Nu de alta, dar nu am prea vazut nici o schimbare ce trebuie marcata. Viata politica este aceiasi, poate 2-3 oameni schimbati, dar ideile sunt identice, oamenii sunt aceiasi, poate putin mai "gri" decat de obicei. Poate ca "griul" care apare din ce in ce mai proeminent pe fetele oamenilor, este din cauza lor. Cel putin asa consider eu. Intradevar, sunt multe motive care ne fac sa ne suparam, sa clacam, dar asta nu inseamna ca trebuie sa dam vina pe altii pentru insuccesele noastre. Am mai crescut 2 ani si ceva si incep sa imi dau seama ca totusi succesul fiecaruia, depinde si de munca lui si de felul sau de a se descurca. Cu siguranta nu pot considera un succes protestul in fata intreprinderii care urmeaza sa te disponibilizeze. Sa ne intelegem, nimeni nu este obligat sa tina angajat pe nimeni pe veci. Asta inseamna capitalism la urma urmei, lucrurile trebuie privite in ideea unui business. Iar daca abordarea omului nu este, ca in momentul in care afla ca urmeaza sa fie dat afara, sa isi caute un alt loc de munca ci sa ii traga la raspundere pe cei care il dau afara, ma tem ca nu am progresat deloc. Mi-e teama ca suntem uneori prea comozi, prea lasi, mi-e foarte frica de faptul ca prea putini si-au dorit democratie, si si-au dorit ca valoarea, daca o ai sa iti fie apreciata. Mi-e teama ca multi s-au complacut in regimul care nu scotea pe nimeni in evidenta, dar care te hranea, atat cat sa supravietuiesti, care te controla ca pe un tramvai pe sine, aveai un punct de plecare, niste statii si un capat. Eu nu imi doresc sa fiu un tramvai, in doresc sa fiu masina, sa pot sa merg unde vreau eu, si daca vreau, pot si imi permit, sa si pot ajunge. Pentru asta muncesc si pentru traiesc, pentru visul de a ajunge acolo unde imi doresc sau poate macar undeva aproape, dar fara sa shtiu sigur care imi e destinatia finala.