Why not

În ţara în care iarna nu-i ca vara, iar unii îşi vând apartamentele ca să îşi cumpere un BNVEU să se dea cu el pe Dorobanţi că poate reuşesc să agaţe vreo piţipoancă şi încearcă să o convingă să o ducă la garsonierele lor din Rahova, miracolele şi fericirea par cam imposibil de observat.
Expresia celor mai mulţi oameni este una sumbră, oraşul cu graţioasele clădiri gri dintr-o epocă trecută nu prea ajută nici ele. E peisajul Bucureştiului contemporan. Totuşi trebuie să remarc şi upgrade-urile facute şi să mulţumesc minţilor luminate care construiesc cladiri noi(vome), dar pastrează pereţii celor vechi sau pentru a recurge la varianta mai scurtă le dărâmă.
Se spune că pentru copii miracolele sunt ceva normal, se întâlnesc cu ele în fiecare zi şi le preţuiesc mai mult ca noi. Cred că este aşa pentru că pentru ei este mai important să fie luaţi în braţe de mamă decât să apară la unul din multele posturi independente de TV pe care le avem şi să devină celebru pentru ca l-a tuns pe Naomi.
Miracolele sunt totuşi existente printre noi, iar aici nu ma refer la autostrazi suspendate sau la politicieni care să pună interesul celui care l-a votat înaintea interesului propriu, pt că astea sunt utopii. Un miracol îl face părintele care îşi duce copilul la şcoală, se duce la muncă unde şeful nu este în cea mai bună zi, pleacă să ia copilul de la bunica se duce cu el în parc şi seara stă cu el până adoarme.
Din păcate fericirea şi miracolele au devenit ceva cam rar;de ce? Poate pentru că dacă miracolele ar fi la ordinea zilei le-am crede ceva normal...